In drum spre trei

Parca mai ieri vedeam cu uimire cum ma indrept agale spre 30. Desi, credeam eu, in felul meu naiv, am implinit deja …si sapte…E drept, eu ma gandeam la ani, ea-mi arata doar posturi. Si-am obosit. Nu cred (de fapt nu vreau sa cred ) ca insasi ea, Maria Sa, m-a obosit. Mai degraba vremurile, frigul cumplit de-afara, reporterii isterici de la televizor si nemultumirile mici ale celor multi care ma inconjoara. Am senzatia ca si voi ati obosit…Stiu ca sunteti tineri, plini de sperante, de vise, de idealuri dar simt ca am obosit impreuna. Si nu din cauza copiilor, a responsabilitatilor sau a treburilor casnice lasate neterminate de saptamana trecuta…Nu! am vrea sa ne simtim si sa gandim altfel, sa ne amintim, sa povestim, sa croim. Pentru noi, pentru parintii nostri, pentru cei care vin din urma si care ne vor cunoaste drept “generatia cu cheia de gat”. Mai am insa o speranta: copiii cu suflet violet. Ei ar fi sansa noastra la salvare. Sa-i ascultam deci…si sa-i lasam: sa ne arate, sa ne invete, sa ne ridice, sa ne indrume, sa ne ofere fara sa ne pretinda-n schimb, sa ne ajute sa-ntelegem ca, dincolo de noi si de nori, “singura revolutie este evolutia”. Eu una nu mai trag nadejde de la generatia mea. Sunt aproape convinsa ca a obosit. Sa fie oare de la VIATA?