Marea si lamaita

Ne-am intalnit din nou…pe inserat. Era frumoasa, calda, inspumata si de un albastru cum rar mi-a fost dat sa mai vad vreodat’…Odihnea o epava -simbol al unei generatii- si ofta…din cand in cand, lovind un tarm din ce in ce mai mic si mai fragil. Era septembrie si era vara tarziu…Am petrecut o vreme impreuna. Asta dupa ce mai intai ne-am cautat cu privirea. Stiam ca ne vom imprieteni, am stiut asta din prima clipa. Si ce usor a fost totul ! Dupa cateva zile parca ne stiam de-o viata! Ne-am povestit de’ale fetelor (mai mereu) si ne-am baut cafeaua impreuna. Nu ne mai saturam una de alta si ne dadeam intalnire in fiecare zi. Si uite asa a mai trecut un timp…timp in care ne-am lasat rapuse de soarele fierbinte si de nisipul care ne frigea talpile…si am baut bere cu lamaie pe faleza. Apoi ne-am plimbat sufletele pe acorduri grecesti, am urcat si am coborat odata cu vantul, cu valurile, cu mirosul bland de alge si de scoici…si-am povestit  iar si iar…in fiecare zi. Desi, intre noi fie vorba, ne intalneam intaia oara. A fost, probabil, o intalnire de destin. Mi-a daruit la plecare un coral. Il am si acum. Si-l voi pastra. Sa-mi aminteasca de ea…Cea de un albastru infinit, nemarginit, de valuri, de tarmul firav,  de diminetile reci, de berea cu gust lamaie…